Meg La Răscruce De Drumuri - Rowena Dawn - ebook
Opis

In acest roman de iubire contemporan, Meg simte ca viata ei personala, precum si cariera sa, sunt pline de rutina, dar considera ca isi poate schimba soarta daca este destul de curajoasa sa ia decizii neobisnuite. De aceea, ea hotaraste sa isi testeze norocul in Paris, unde se va regasi in mijlocul celei mai excitante experiente a vietii sale. Soarta ei este insa capricioasa si va avea de infruntat pericole pentru ca in final sa gaseasca ceea ce cauta in cariera, iar inima ei sa fie de asemenea angajata intr-o poveste de dragoste care ii va aduce implinire sufleteasca. Ea alege sa nu accepte lucrurile asa cum sunt si in consecinta viata ei va fi in pericol, dar cu toate acestea, isi va gasi drumul din nou si are o a doua sansa la iubire atunci cand se implica intr-o poveste de dragoste fierbinte. Meg este curtata in Paris, asa cum visase atunci cand si-a infruntat destinul pentru a castiga in final. Aceasta romanta in Paris ii va aduce fericirea. Barbatul care ii ofera aceasta poveste uimitoare de iubire este chiar barbatul pe care nu credea ca il poate avea, deoarece l-a intalnit la birou, dar pana la urma, lui Meg i se ofera o a doua sansa pentru a-i castiga inima.  Asa cum a spus un cititor: "Mi-a placut aceasta carte, povestea de iubire autentica se impleteste minunat cu calatoria lui Meg de a se descoperi pe sine. Exact genul de carte pentru mine!" 

Ebooka przeczytasz w aplikacjach Legimi na:

Androidzie
iOS
czytnikach certyfikowanych
przez Legimi
Windows
10
Windows
Phone

Liczba stron: 140

Odsłuch ebooka (TTS) dostepny w abonamencie „ebooki+audiobooki bez limitu” w aplikacjach Legimi na:

Androidzie
iOS

Meg

La Răscruce De

Drumuri

Rowena Dawn

––––––––

Scarlet leaf

2016

Această operă este o ficțiune. Numele, personajele, locurile și întâmplarile din această carte sunt produsul imaginației autorului și nu trebuie considerate ca fiind reale. Orice asemănare cu evenimente reale, localități, organizații sau persoane în viață sau decedate, reprezintă o coincidență.

SCARLET LEAF PUBLISHING HOUSE

TORONTO

ONTARIO

CANADA

COPYRIGHT BY ROWENA DAWN

ISBN: 978-1-988397-26-9

Toate drepturile sunt rezervate. Nici o parte a acestei cărți nu poate fi folosită sau reprodusă în nici un fel fără permisiune scrisă, cu excepția cazului unor scurte citate în cadrul articolelor de critică literară.

Pentru informații, adresați-vă Editurii Scarlet Leaf

Scarletleafpublishinghouse@gmail.com

Traducător: Roxana Nastase

Table of Contents

Title Page

Copyright Page

Meg La Răscruce De Drumuri

CAPITOLUL I

CAPITOLUL 2

CAPITOLUL 3

CAPITOLUL 4

CAPITOLUL 5

CAPITOLUL 6

CAPITOLUL 7

CAPITOLUL 8

CAPITOLUL 9

CAPITOLUL 10

CAPITOLUL 11

CAPITOLUL 12

CAPITOLUL 13

CAPITOLUL 14

EPILOG

Sign up for Rowena Dawn's Mailing List

Further Reading: Double-Edged

Also By Rowena Dawn

About the Author

About the Publisher

DedicAȚIIE:

PENTRU Olesea Și Lucia

CAPITOLUL I

Clar, mi-e teamă că mă aflu într-un ciclu fără sfârșit, totul a devenit simplă rutină. Nici nu mă mai mir că uneori simt că mă aflu într-un fel de vid, că am pierdut abilitatea de a comunica cu oamenii, în mod concret. Cândva, eram bună la așa ceva, chiar foarte bună, comunicarea era punctul meu forte și m-a ajutat foarte mult în carieră de-a lungul timpului.

Ieri, m-am trezit dimineață devreme, ca de obicei, de altfel, m-am dat jos din pat și am stat și am ascultat îndelung tăcerea din casă. Singurătatea era apăsătoare. Dacă nu ar fi fost câinele vecinului, care lătra plin de entuziasm în curtea de peste drum – doar el știa ce găsea atât de interesant de trebuia să urle din toate puterile, aș fi cezut că sunt singura ființă în viață de pe pământ.

Mi-am băut cafeaua privind strada absent, lăsându-mi mintea să hoinărească fără nici un țel. Părea mult prea plictisitor să încep să-mi frunzăresc agenda plină de întâlniri, cum făceam în fiecare dimineață.

Brusc m-am întrebat când am pierdut acel sentiment de nerăbdare ce mă însoțea la fiecare pas, pe când mă cățăram pe acea scară metaforică care ar fi trebuit sa mă conducă într-unul din acele birouri legendare, pe care nu le împărțeai cu nimeni, de la ultimul etaj al clădirii companiei, și care aveau vederea la lac.

În această dimineață însă, m-am trezit într-o dispoziție nouă: aveam un sentiment de neliniște, de așteptare, vecin cu anxietatea. Era ceva ce nu am mai simțit de foarte multă vreme și un lucru îmi era clar : ceva urma să se întâmple.

Nu știam dacă era ceva de bine sau de rău, pentru că niciodată nu am putut diferenția între aceste trăiri, dar cel puțin de data aceasta știam că ceva nou urma să se întâmple și era suficient. Mă cam săturasem de aceleași zile identice și eram pregătită să încerc ceva nou.

De data aceasta, mi-am băut cafeaua privind strada cu ochi diferiți, ba chiar m-a amuzat micuțul Russel terrier de vis a vis. De obicei, este extrem de enervant: aleargă într-una bezmetic, își vânează propria coadă sau păsărelele de pe gard, aceasta bineînțeles când nu aleargă după fantome pe care doar el le vede, și latră tot timpul pe un ton ascuțit de parcă ar anunța sfârșitul lumii sau de parcă ar face concurență unei alarme de incendiu.

Azi, înă, mi se părea plin de viață, iar plăcerea lui de a trăi m-a cuprins și pe mine. O simțeam trepidând înăuntrul meu, dându-mi energie.

Când am scos mașina din garaj, sentimentul acela viu, care vorbea de noi posibilități, încă mă însoțea.

***

DIMINEAȚA S-A TÂRÂIT monoton, ca de obicei, chiar părea să nu se mai termine, dar acea presimțire pe care o aveam că ceva se va întâmpla curând m-a ajutat să îmi păstrez buna dispoziție.

Aproape am încurcat-o în timpul ultimei ședințe dinainte de prânz. Eram plictisită până la lacrimi, discutând în ședințe aceleași probleme mereu și mereu, fără a ajunge la nici o concluzie – nici nu știu de ce oare mai ținem întrunirile acestea, poate doar ca să pierdem timpul șă să spunem că lucrăm. M-am trezit visând cu ochii deschiși și cineva se pare că mi-a adresat o întrebare – aparent una importantă, iar eu nici măcar nu remarcasem așa că nici nu se mai punea problema să și răspund. Doar când am simțit ochii tuturor pe mine și am văzut expresia neplacută de pe chipul șefului meu – acea expresie pe care o are de fiecare dată când cineva o dă în bară și urmează să suporte consecințele neplăcute, m-am întors și eu la realitate și mi-am adunat gândurile împrăștiate de pe coclauri.

Bineînțeles, șeful m-a chemat în biroul său după aceea pentru a avea o scurtă discuție cu mine. Cu câțiva ani în urmă, m-aș fi temut de o astfel de întâlnire, mai ales că, acela era tonul pe care îl folosea când urma să spună cuiva că serviciile sale nu mai erau necesare companiei.

Pentru o clipă, plicul roz oferit la concediere mi-a apărut în minte, dar am ridicat din umeri ca și cum nu mi-ar fi păsat de nimic. Pe moment, chiar nu îmi păsa. Atinsesem probabil punctul acela în care aveam tendințe distrugătoare.

-Meg, ai fost deja cu noi de mai mulți ani, îmi spuse el pe un ton egal.

Ce-i puteam răspunde? Am aprobat dând din cap și am așteptat continuarea pentru că știam că avea ceva de spus, iar când domnul Johnson avea ceva de spus trebuia și să fie ascultat.

-Cred că ai atins maximum de potențial aici, Meg.

Mda, plicul roz părea să devină realitate. Aveam senzația că îl pot simți în mână, acea hârtie subțire ce apare din când în când în coșmarurile oamenilor. Am un prieten care a petrecut nopți întregi fără somn după ce a fost bântuit de astfel de vise. În final, din cauza nopților nedormite nu a mai dat randament și chiar s-a trezit cu acel malefic plic roz în mână.

-Nu spun că nu ai făcut treabă bună aici, spuse el.

Bun, e clar, vrea să îmi țină un discurs de adio, așa că m-am decis să-l ascult. Nu era ca și cum aș fi avut altceva mai bun de făcut în acel moment și nu se făcea să mă ridic și să părăsesc încăperea brusc. Eram prea politicoasă pentru a mă comporta astfel.

E adevărat. mai aveam ședințele acelea de după-masă, pentru că treceam din ședință în ședință zilele acestea, și mai era și promisiunea făcută Lornei de a lua prânzul cu ea, dar nu era foc dacă întârziam și eu o dată. Nu cred că ar fi fost prea grav considerând că niciodată nu am întârziat la nici un fel de întâlniri. Oamenii vor trăi și cu asta până la urmă.

-Mă gândeam că ai avea nevoie de ceva mai incitant, ceva care să te motiveze, continuă domnul Johnson.

Acesta era un discurs foarte bun de concediere. Spune-i omului că-l concediezi ca să-i oferi posibilitatea de-a se împlini în altă parte, de a-și atinge adevăratul potențial. Bine gândit, șefu! Ai făcut școală pentru a învăța tactica aceasta de concediere sau ce?

-Știu că ți se pare surprinzător acum...

De fapt nu, nu era surprinzător deloc pentru că probabil oamenii și-au dat seama că eram plictisită de aceeași slujbă care nu îmi mai oferea nici o provocare, care devenise o simplă corvoadă. Dar, mai ales, concedierea, în acel moment, nu reprezenta o problemă cu adevărat, nu așa cum ar fi fost cu câțiva ani în urmă.

Nu mi-am mai luat o vacanță de mulți ani, așa că meritam un pic de timp liber, și aveam destui bani în bancă ca să trăiesc fără o slujă pentru o vreme. Nu trebuia să plătesc chirie pentru că, de fapt, casa îmi fusese lăsată de o mătușă bătrână și aproape necunoscută, iar garderoba mi-era plină cu haine pe care nici măcar nu avusesem ocazia să le port până acum. Dacă stau și mă gândesc bine, nu mănânc prea mult ... deci, nu, nu era o problemă reală, cel puțin pentru un timp. Mai încolo voi vedea eu. Nu trebuia să iau o decizie capitală în acel moment. Aveam suficient timp la dispoziție după aceea.

-Văd că ești cam supărată și îngândurată...

După ce își dădea oare seama? Nu eram supărată defel. Mă simțeam ca și cum eram suspendată într-o bulă de aer. Nici un fel de planuri pentru mâine – ei, de mult timp nu am mai avut o astfel de zi fără nici un plan. În general, totul era planificat la minut și trebuia să respect programul în detaliu, altfel lumea s-ar fi sfârșit.

-Dar crede-mă, este o oportunitate fantastică, continuă el, deși eu nu mai ascultam de mult, iar vorbele lui erau doar zgomot de fundal.

Nu-mi spune mie că e o adevărată oportunitate, boss, pentru că știu asta. Nu aș fi avut prea multe de făcut, e adevărat, dar exista un potențial de schimbare. M-aș fi putut înscrie într-un club de tricotat – nu am reușit niciodată să tricotez și mereu mi-am dorit să trec peste acest handicap. Îmi amintesc de bunica care mereu încerca să mă învețe, dar a ajuns la concluzia că eram o cauză pierdută și a renunțat. Poate că acum era momentul să încerc din nou. Până la urmă, cine știe, aș fi avut și eu sentimentul și satisfacția că am reușit să fac ceva ieșit din comun. Evident, ieșit din comun pentru mine.

-Să fii la conducerea unui nou sediu, chiar dacă este destul de mic precum acesta, poate să fie chiar incitant, să știi.

Oh, ia întoarce-te înapoi, pentru o clipă, șefu, te rog. Cred că am pierdut câteva fraze pe drum și acum discursul lui nu mai făcea sens defel. Cum a ajuns de la a mă concedia la a mă pune la direcția unui nou sediu? Mi-e teamă că ar trebui să merg să mă vadă un doctor. Am oare pierderi de memorie, momente în care mă desprind de realitate complet? Ceva se întâmplă, aceasta este clar.

Am tușit ca să îmi regăsesc vocea din nou și am spus:

-Ați putea să-mi dați mai multe amănunte, vă rog? Vorbeați despre o filială....

-Păi, am crezut că știi despre noul sediu pe care-l deschidem în Franța, că l-am discutat destul de des în timpul ultimelor ședințe. Tu știi limba foarte bine, cel mai bine dintre toți cei de aici din firmă, și evident, după ce ai lucrat cu noi de mai bine de zece ani și ai avut o performanță fantastică, era normal să fii tu cea aleasă, Meg, pentru conducerea acestei filiale. Am crezut că îți vei da seama că te voi numi să conduci biroul de acolo, spuse el uimit de faptul că eram în completă necunoștință de cauză.

Ei bine, da, știam despre noua poziție de director al filialei din Paris, dar crezusem că vor prefera să angajeze pe cineva de-acolo, așa că nu-mi bătusem capul cu ea deloc.  

-Apreciez oferta, evident, sunt chiar foarte măgulită, dar nu ar fi mai bine pentru companie dacă ați angaja pe cineva care este deja familiarizat cu orașul și cu lumea de afaceri din zonă?

La naiba, iar onestitatea mea prostească! Cred că tocmai am pierdut călătoria mea de vis în Franța din cauza ei! De ce nu pot să-mi țin eu gura când e cazul ?

-Am putea, bineînțeles, dar știu, sunt convins chiar, că te vei descurca foarte bine la Paris, considerând tot ce ai realizat în cadrul firmei până acum. Desigur, am angajat deja pe cineva de acolo să te ajute la fața locului, atât cu sfaturi cât și cu informații din interior... Știu că nu-ți punem prea mult timp la dispoziție, Meg, dar este necesar să fi acolo în maximum două săptămâni. Nu ne-am așteptat să meargă totul atât de bine și să putem deschide filiala atât de rapid, pentru că altfel ți-am fi spus mai din vreme. Ce părere ai, crezi că poți să fii acolo atât de repede?

Să pot fi acolo atât de curând? Nu părea o întrebare prea dificilă, nu-i așa? Răspunsul era însă foarte dificil. Erau multe lucruri pe care trebuia să le iau în considerare. Deci, hai să facem o nouă trecere în revistă : de dimineață nu știam ce să mai fac pentru a-mi schimba viața, eram prinsă într-o rutină care mă sufoca efectiv, iar acum viața mea se afla pe un drum nou, spre o schimbare atât de majoră, încât nici măcar nu o mai recunoșteam. Acesta era momentul meu și aș fi fost o fraieră dacă nu l-aș fi apucat cu ambele mâini.

-Mă voi descurca, nici o problemă, am răspuns în grabă, fiindu-mi teamă că s-ar putea răzgândi dacă mă vede nesigură.

Eu eram cea care spusese așa ceva? Am înnebunit complet din cauza monotoniei sau ce? Eram oare capabilă să aranjez totul și să plec peste ocean în numai două săptămâni? Dumnezeule, chiar sunt fascinată de termenele cât mai scurte, nu-i așa? Parcă aș trăi numai pentru ele.

I-am zâmbit frumos dragului meu șef și m-am întors spre ușă să ies cât mai repede, nu de alta, dar să nu îi dau timp să-și schimbe părerea și să îi ofere altcuiva acea poziție.

-Desigur, va trebui să-i arăți lui Marcy toate lucrările pe care le ai în lucru ca să le poată prelua ea, m-a oprit el exact când să ies.

Am dat din cap afirmativ și în sfârșit am putut părăsi biroul fără alte întreruperi.

Mergând încet spre biroul meu, am început să visez cu ochii deschiși: vedeam derulându-se în fața mea diverse imagini din filme: Parisul noaptea, Gene Kelly dansând, având Turnul Eiffel undeva în fundal, Audrey Hepburn...

Brusc m-am trezit : Dumnezeule, mă comportam exact ca o școlăriță căreia i s-a oferit o noapte romantică în oraș pentru prima dată!

Mi-am dat un ghiont mental serios și mi-am spus : bun, gândește-te fată ! Va fi muncă, chiar foarte multă muncă, dacă stai să judeci lucrurile la rece așa cum trebuie! Vor fi multe nopți fără pic de somn și migrene din cauza unuia sau altuia.

O știam foarte bine, la fel de bine pe cât știam că eram mai mult decât sătulă de ceea ce făceam în acel moment. Eram conștientă că nu mai puteam continua așa și îmi trebuia o schimbare neapărat, iar aceasta era ieșirea perfectă.

Sau poate încă visam cu ochii deschiși. Și dacă era așa? Ar fi fost chiar nemaipomenit. Chiar îmi pierdeam și bruma de judecată pe care-o mai aveam sau ce?

Am decis sa-mi continui ziua și să văd ce altceva urma să apară, așa că m-am dus să mă pregătesc pentru întâlnirea cu Lorna pentru dejun - deja eram cam cinci minute în întârziere și mai îmi trebuiau vreo zece pentru a ajunge la restaurantul unde trebuia să ne vedem. Am intrat în biroul meu să îmi iau geanta, iar asistenta mea personală, Susan, a venit după mine.

-Felicitări, Meg! Toată lumea a auzit că ți s-a oferit conducerea biroului pe care-l deschidem la Paris!

I-am zâmbit cu multă căldură. Nu atât pentru felicitările ei, deși și ele erau binevenite, dar mai ales pentru faptul că ea era dovada vie că încă nu-mi pierdusem mințile. Nu visam pur și simplu cu ochii deschiși și nici nu aveam pierderi de memorie.

Deci totul era real. Mai real de-atât nici nu se putea. Fantastic!

Acum trebuia să mă apuc să fac planuri. Nu știam nici măcar unde o să locuiesc acolo, nici ce voi face cu casa mea de-aici. Totul era o adevarată provocare, dar știam că mă puteam descurca cu toate.

-Știi, Domnul Johnson mi-a trimis memo-ul privind locuința ta de la Paris și despre absolut tot. Ți-au închiriat o căsuță în suburbii; știi tu „la banlieue”.

Da, într-adevăr, ar fi trebuit să-mi imaginez că s-a îngrijit să-mi închirieze o casă pentru că, în general, este un om foarte atent la detalii, dar mă simțeam trasă pe sfoară cumva. Aș fi vrut să am șansa să-mi caut o locuință eu însămi. Nu-mi imaginasem că o vor face ei pentru mine.

Știam foarte bine gusturile domnului Johnson – casa șefului meu este plină până la refuz de lucruri moderne oribile, iar eu aș fi preferat ceva cu iz de început de secol 20 sau de la finalul secolului 19. Doream să am șansa de a gusta Parisul din cărțile pe care le-am citit cu pasiune la universitate.

Am renunțat să mă mai gândesc la asta pentru că era inutil, ceea ce s-a făcut deja nu mai putea fi schimbat. Ar fi trebuit să știu că firma nu m-ar fi trimis acolo în nici două săptămâni fără să se asigure că am totul aranjat, în special cazarea. Compania pune foarte multă importanță pe chestiuni de genul acesta.

Nu mai puteam schimba nimic în această privință, așa că mi-am îndreptat pașii spre restaurantul unde aveam întâlnire cu Lorna pentru prânz.

***

-NU POT SĂ-MI CRED URECHILOR! Paris! Întotdeauna tu ai fost cea norocoasă! Nu ca mine, care trag mâța de coadă de ani de zile, Lorna pur și simplu strigă, gelozia aproape sufocând-o.